O călătorie pe toată viaţa

Pe cînd în jurul meu e plină viaţă. Eu încă stau pe acelaşi pat, întins, gîndindu-mă că scrisul nu e pentru mine. Cafeaua stă să răcească, iar eu am o poftă să scriu. Dar ce?
În mintea mea e un război. Iar eu, indiferent privesc la ce linişte e în camera mea. Nici o idee genială nu îmi vine în cap. Vreau să scriu romane, să scriu ceva, să am un sens în această lume.

Vreau să călătoresc.
Dar de fiecare dată cînd mă gîndesc la o călătorie, automat se leagă şi cuvîntul „bani” de gîndul meu. Oricum eu ştiu, sau mai bine spus eu simt, că va veni ziua în care voi spune „La revedere casă”. Îmi voi pune geanta în spinare. Şi voi pleca, voi pleca departe…

Viitorul mă sperie

Închid ochii şi mă pierd în trecut, căci viitorul mă sperie. Aş vrea înapoi să simt toate acele momente fericite, dar din păcate mi se umple tot golul din mine cu tristeţe. Mă simt singur şi nu am nici o mică motivaţie de putere. Cum să pot ridica scările vieţii dacă sunt ca după cutremur. În jurul meu e plină mişcare şi gălăgie, numai eu stau pe loc şi aştept. Iar în minte se dă întrebarea “ce aştept?”
Şi eu care credeam că adunarea cifrelor la vîrsta mea îţi face viaţa mai simplă şi frumoasă. Pe cînd apar tot mai multe probleme care nu mai ştii unde să le arunci. Mă închid în a mea cameră unde mă simt singur dar sigur. Oricum mult mai bine aşa de cît să mă implic şi eu în acest maraton al lor după interes.
Nu am înţeles niciodată sensul vieţii. Prea multe întrebări la această temă şi prea puţine răspunsuri. Dar deja nu pot scăpa de ele căci orice drum l-aş alege la sfîrşit stă scris cu litere mari FĂRĂ SENS.